Cum se imbolnaveste un copil de pescuit

-Mă Dănuț, ia vin la mine. Merg. Cum să nu? Erau rarisime chemările de felul ăsta la namila de om cât poarta de om gospodar, cu niște lopeți de miner (cunoscătorii spun ”inima lui Stalin”) în loc de mâini, om ce nu a avut nevoie niciodată de cric și cheie să schimbe o roată la căruță, băutor de rachiuri tari, amestecător de limbă românească și ungurească, aspru în pădurea unde tăia lemne și acasă, dar blând cu caii frumoși, lucioși și cu greabănul la doi metri.

Curios din cale afară întreb ce și cum, că eram unul din puținii care nu știau de frica lui (poate pentru că ne vedeam doar de două – trei ori pe an). Scoate din chimir o bucățică de ziar pliat în mai multe straturi în care se afla un cârlig de pescuit și înfășurat străveziu, vreo trei metri de nylon.

-Un maistor de-al meu a dat să aduc la tine astea. Bombă! Șoc! Uimire cât cuprinde! Înfipt în bucata de ziar, un cârlig (aveam mai târziu, peste ani, să aflu că e profil ”cristal”) albăstriu la culoare (din cauza călirii), cârlig adevărat, cu spin și paletă, cârlig de pescar. -Cârlig rusesc. Ce tehnologie NASA, ce aselenizare, ce Andrei Bacalu care ne explica cum e cu orbitarea, modulele Vulturul și Columbia, cârligul adevărat lucea albăstriu în lumina diafan-portocalie a dimineții, realizare tehnologică de vârf a științei sovietice (că încă era la modă), corolar definitiv al viselor și speranțelor nemărturisite. De unde o fi știut unchiul? Poate a pândit din ușa grajdului cum mă uitam cu jind la copii mai mari ce pescuiau pe gârla din spatele casei.

Încă mai țin minte cum a făcut. Cu degetele lui mai dolofane decât caltaboșii, face nodul de rigoare (cât o fi exersat sub îndrumarea maistorului său), ia o bucată de cablu electric ce atârna sub streașina bucătăriei de vară și cu brceagul pește (se putea altfel?) din chimir, taie din izolație un inel ce mai târziu aveam să aflu că se numește varniș. Din podul grajdului scoate un băț de alun uscat (acum îmi este clar că premeditase acțiunea) și cu același inevitabil briceag pește, briceag cu care castrase porcul, cu care cresta hartapanul de slănină ce mai apoi, înfipt în nuia verde o pârpălea deasupra jarului aflat veșnic ăn sobă, face șănțuleț în vârful bățului să nu lunece firul de nylon, caută și găsește repede un spic de porumb din care taie cam patru centimetri de plută, plută a cărui capăt modelat cu dinții de fier (cine știe ce aliaj argintiu pusese dentistul în gura lui) îl vâră în inelul de plastic verde.

Astăzi mai mult decât sigur, unchiul știa și de camuflarea părții scufundate a plutei, deși verdele era mai mult decât țipător. Așa ar fi învâțat de la maistorul lui. A urmat sapa cu care am scos râme din gunoiul de vacă zăcut într-un colț al grădinii, râme roșii și zbătătoare, puse în o cutie de conservă ruginită . Cum gârla era la fix cinsprezece metri în spatele casei, ce credeți că a urmat? Startul în altă viață, lansarea de la Cape Canaveral în pasiunea, patima, viciul de nestăpânit și de nepedepsit, virusul bolii incurabile ce se cheamă Pește și Pescuit! Am citit sau am auzit demult că fost pescar nu se poate. Viitor pescar da! Odată inoculat virusul, nu ai scăpare. Boala este incurabilă. Nu mă miră să aflu într-o bună zi că un savant ia premiul Nobel pentru leacul împotriva cancerului. Vaccin, leac, dracu știe ce împotriva pescuitului, pun capul chezaș că nu se va descoperi nu doar în timpul vieții mele din care a trecut destul, ci și mult după ce nu voi mai fi.

Așadar, în fundul grădinii curge zgomotoasă apa Slănicului. Mă aflam cam la jumătatea drumului între Slănic Moldova și Târgu Ocna, în satul Cerdac, sat ce stîpânirea a hotîrât că ține de Slănic. Cred că nu trebuie să spun de ce se cheamă satul ”Cerdac”. Arhitectura caselor, arhitectură neânvățată la școli înalte de meșterii locali, spune totul. Chiar lângă portița din fundul grădinii încropită din patru leațuri cu o balama din talpa unei cizme de cauciuc purtată de ape, poartă simbolică pentru că oricine o putea deschide, un bolovan cât jumătate de garsonieră modernă de la etajul unșpe, zâcea în mijlocul gârlei, făcând îndărătul său un ochi de apă verzuie și liniștită, ochi ce semăna cumva cu ochii unei iubiri de copil neștiutor în ale codanei ce a rămas așa, ca o ceață. Las la o parte asta și vă spun că fără să mă învețe nimeni, am înfirat o bucată de râmă pe cărligul mult dorit, am aproximat adâncimea apei și în câteva secunde bucățica de spic de porumb ce se afla pe post de plută a dispărut în ochiul iubirii mele bălane și candide.

Of! Nu mai scap de asta? Smuncesc ca apucatul și un boiștean enorm (pe atunci) verzui (iarăși verde?) cu aripioare roșietice și irizații aurii se zbătea în cârligul supertehnologizat, expandat, radarizat, tranzistorizat, hopa-mitică, nu se sparge, nu se strică, cade-n cap și se ridică! Cu mâini tremurânde (cei ce au Parkinson au chiar dexteritate) am scos peștele și pus într-o băltiță săpată cu unghiile lângă apă. A veni la scurt timp al doi-lea, al trei-lea, și pe la al zece-lea dărnicia locului a încetat. Am priceput că trebuie schimbat locul, ceea ce am și făcut. În aval, la douăzeci de metri, alt ochi de apă asemănător (ce tot am cu ochii?) dar care nu dădea nimic. Curios și plin de nedumerire caut alt loc. Nimic. Mă uit în urmă la primul loc și văd că stăteam în dosul unui arin și al unui tufan de bozie. Imediat am revăzut imaginile de la Telejurnal și din Scânteia cu soldații din Vietnam ce aveau frunze și crengi înfipte-n cască și uniformă. Camuflaj tataie! Asta trebuie. Desigur nu am folosit frunze-n păr și cămașă dar furișat-tupilat- pitit- fofilat am vizitat din nou locurile unde nu mușcase nimic. A venit pescuțul de boiștean. Nu unul, nu doi, au venit cu zecile.

Victorios nevoie mare, cu o pungă (tot pe malul gârlei găsită) umplută cu boiștenii ce au dat obștescul sfârșit pe altarul undiței mele, pungă atârnată stindard al victoriei depline, victorie mai prețioasă decât căderea Plevnei (bietul Alecsandri se sucește-n mormânt), steag legat de haragul de alun ce se voia și chiar era undiță, am intrat pe poarta bunicilor ce locuiau peste drum de casa unchiului Ștefan.