Povestiri pescaresti

Primul peste mare si prajit

Dan IonelUn articol de Dan Ionel, colaborator fidel al povestirilor pescaresti de pe siteul PescuitSiNatura.ro. Multumim!!!

Asa cum ne-a obisnuit, domnul Dan si-a mai pastrat ceva bucatica din timp, pentru a ne mai impartasi oarece bucurie si aventura pescareasca deprinsa inca de pe vremea cand varga (  batul la propriu) era unicul component eficient la pescuit…

La vremea vacanței de primăvară, mai bine zis în 1974 (eram un novice într-ale pescuitului adevărat), vine la noi acasă, Cumătrul Drochioiu. Un munte (văzut în ochii copilului ce eram) de om, doctor veterinar, plin de știință și vicii, cu limbaj colorat, deci pe placul meu. Dragul de Cumătru fusese numit sau poate exilat, Șef de Dispensar Veterinar Nănești, într-o comună la mare distanță de capitala județului. După ce a gustat dumnealui vreo trei, patru țuici, amestecate cu un suc de cătină, apreciat din politețe dar recomandat altfel (Bă Cornele, ăsta-i bun din cale afară, da mai bine se potrivește cu vodcă sadea), tras, inspirat, depozitat în alveolele pulmonare cinci țigări, mahorcă ordinară dar care mirosea magnific, a pus cea mai frumoasă întrebare tatălui meu.

– Măi dragă Cornele, dai voie lui fii-tu să vină mâine la Nănești, la baltă, cu mine, să încerce și el pescuit mai adevărat, mai cumsecade, că îl văd pasionat. Cred că-i sfârâie curul după pește mare. Încordat ca arcul lui Robin Hood, implorând pronia cerească, după o secundă lungă cât un deceniu a venit răspunsul .

-Ia-l Cumetre. Ce a urmat, delir curat! Fuga să pregătesc bagajul, cele cinci cârlige ruginite și păstrate ca tezaurul național, rola minusculă de nylon, veche și diminuată, care o aveam de patru ani, două pene de gâscan transformate-n plute ce-mi păreau o capodoperă a geniului pescăresco-ingineresc, cu varniș din izolație de cablu electric găsit într-un șantier de blocuri ce se construiau pe aproape, vopsite cu ojă șutită de la mama, plumbi manufacturați dintr-o țeavă bătută cu ciocanul (și ea furată din șantier), apoi, cu inima redusă la dimensiunile unui purice am întrebat temător și stins…Da bețe?

-Lasă bă! Avem noi acolo trestie spaniolă. Auzisem de asta și-mi imaginam ceva demn de NASA! Fericit din cale afară, am plecat împreună cu Cumătru, urmând să înnoptez la el acasă, să prindem dis de dimineață rata de Nănești. Să creadă cine vrea că am închis un ochi noaptea aia. Vedeam doar plute scufundate-ntro clipită, monștri gheboși care trăgeau bețe-n adâncuri negre și eu, mucea de treizeci de kile, tras odată cu bățul în hăul adânc, tulbure, misterios,… fără întoarcere. Hotărât lucru – dacă mor, mor cu undița-n mână!

A trecut noaptea-n sfârșit și cu rata de ora șase, când se crăpa de ziuă, am plecat spre comuna Nănești, din județul Vrancea, unde avea Cumătru dispensarul veterinar și slujba deopotrivă. Coborâți din rabla de autobuz unde am avut locuri privilegiate (că doar nu merge dom doctor în două picioare atât amar de drum), scoborâm la centru că acolo erau toate. Primărie, Miliție, Biserica, Școala, Dispensar (uman și veterinar), dăm binețe la lume, strângem câteva mâini apoi intrăm într-o clădire rece, demnă de Hitchcock, în mijlocul căreia străjuia un birou din zinc, un dulap din sticlă cu tot felul de recipiente bizare, un microscop binocular, un pat de fier și un dulap de tablă vopsit în alb. Ăsta era tot dispensarul.

Aduce Cumătru” din magazia de lemne niște bețe pe care le numea Arundo Donax ce la timpul acela băteau de departe alunul cu care eram obișnuit, leg liniile și direcția baltă. O minunăție de baltă. Turna mărunt ca toamna o ploaie mocănească în jumătatea lui aprilie (sic), dar cui mai păsa? O râmă roșie, dolofană, plină de viață și înfirată pe cărligul profil cristal (să nu mă întrebați numărul că nu mai știu) mai măricel și legat de un fir ce azi mi se pare înfiorător de gros, aruncat lângă buza stufului, face ca în mai puțin de cinci minute să plece pluta cu o viteză ce nu credeam că se poate. Apuc, trag, înțep ca bezmeticul, bățul (celebra trestie spaniolă) se îndoaie pârâind din toate fibrele, dihania aflată la capătul firului pleacă în toate direcțiile, adrenalina pompată cu polonicul, ce spun aici, cu găleata, face ceea ce trebuia să facă și scot într-un sfârșit pe mal cel mai mare pește din toate timpurile de până atunci. O namilă (așa-mi părea) de cărăsoi. Cât avea? Asta-i greu. Cum vreți să mai știu? Bătea darabana în stânga firavului piept, nu știam ce se întâmplă, ce să mai fac. Voiam să fug, cu peștele-n brațe ca stindard al victoriei, să afle întreaga suflare de ispravă! Doar Cumătru”, calm, spune: mai bagă acolo că mai prinzi.

Sursa Foto: http://www.liveauctioneers.com
Sursa Foto: http://www.liveauctioneers.com

Și au urmat alți pești. Puțin mai mici, puțini mai mari, nu mai contează. Intrasem în rândul Pescarilor! Aproape de ora amiezii, cu izmenele pătrunse de apa ploii (sau mai stii ce rezultat al emoțiilor) am plecat spre dispensarul veterinar cu traista abia dusă-n spate. Ne aștepta o femeie, nici tânără nemăritată, nici cu șapte copii acasă, doar așa cum stătea mai bine unei femei (poate țiitoare, nu cred să știu vreodată), cu focul aprins și tingirea pregătită.

Ia dumneaei din traistă ceva pești, zburdă solzii, taie și curăță mațe și urechi roșii de școlar pedepsit,le mai trage o dușuială și când unii mai mișcau (cine-i mai milos să nu citească) dă cu sare grunjoasă de la Târgu- Ocna și decretează că mai avem de așteptat cel puțin un ceas ca să ia peștele dulceața din sare. De așteptat nu ar fi fost problemă dar deși intrat la o geană de căldurică, dârdâiam din toate plăselele și balamalele încheieturilor.

Văzând asta Cumătru” (acum cred că abia aștepta) se duce glonț la dulapul cel îndesat cu recipiente, scoate o sticloanță pântecoasă ce avea scris pe o etichetă școlară ”alcool pur”, toarnă cam mai bine de jumătate în două pahare Berzelius din lichidul incolor, caută un bidonaș pe care scria ”apă distilată” și din el completeză conținutul paharelor cu pricina, apoi fericit, cu un zâmbet parcă tăiat cu sapa spune: Ia și bea să te mai încălzești. La doisprezece ani mai gustărisem de prin sticlele aflate-n casă așa că nu eram chiar neștiutor. Numai că după ce cu mâini tremurânde am apucat paharul și cu nesaț am tras cam jumătate din el, o arșiță cumplită a inundat gâtlejul, au urmat câteva strâmbături, încă vreo două-trei înghițituri și molcomă căldură a năvălit pe dinăuntru, radiind ca o sobă bine încinsă și pe afară.

Nu mai știu cum a trecut ora de așteptare. Cert mi-aduc aminte cum femeia cu pricina, care acum îmi părea o prințesă din basme (din pricina spirtului poate sau chiar așa era) tăvălea bucăți din pește prin mălai, în repetate ori și Cumătru” cu dexteritatea specifică doctorilor, fie ei și veterinari, așeza cu grijă în tingirea mai plină cu untură iar după cam cinci minute,că așa era focul, potrivit, întorcea cu grijă rumeneala pe altă parte, să se facă bine. Interesant că nu mirosea deloc a ars.

Mai târziu am înțeles că din cauza mălaiului ce ține mai bine la foc de prăjeală. Scotea apoi bucățile cele minunate și apetisante așezând pe pat de sugativă (că doară nu avea la acea vreme șervețele absorbante) și după cam două minute, că oricum nimeni nu mai avea răbdare, în vreme ce alte bucăți urmau rostul în tingire, trăgeam cu dinții în lungul oaselor peștilor, după ce fuseseră trecuți printr-un castronel cu usturoi pisat până la lichefiere iar mai apoi amestecat ușor cu smântână dulcică. Luam o bucată de pește, un dumicat dintr-o mămăligă aurie și fierbinte ca soarele iar fierbințeala o stingeam cu un vinișor ușor, acriu dar care după ce spăla cerul gurii și papilele limbii uscate lăsa un gust ușor de frăguță iar pe nâri simțeai miros de fâneată, ca manzul cel scos întâia oară la iarbă proaspăt cosită cu miros de flori.

Nu mai știu cum am ajuns acasă la Focșani. Știu doar că fericit.

Acum, când Cumătru” a plecat definitiv, îmi aduc aminte cu drag, în detaliile cele mai mărunte, simt firul întins și bățul arcuit până aproape de rupere, zbaterea neputincioasă a peștelui adus pe mal, fiori de demult…

Post Comment

*