Povestiri pescaresti

Poveste de la jumatatea anilor ’80

Dan Ionel, mai vechea si deja populara mea cunostinta in ale povestirilor pescaresti de pe acest site, incepand cu relaxarea si terminand cu prepararea diferitelor bunatati culinare, a binevoit inca odata sa transpuna indeletnicirile oamenilor, pescarilor obisnuiti, modurile mai mult sau mai putin cunoscute de transformare a senzatiei de bine, asa cum fiecare isi imagineaza sau simte.

Pe la jumătatea anilor 80, într-un august cu patruzeci de grade în cel mai răcoros colț al apartamentului de la ultimul etaj, sună telefonul.

-Bă, vii la Litcov? Mai încăpea vorbă? Fuga la lista cu cele de trebuință. Ranița cu sculele de pescuit – bifat, cort, ceaun, tigaie, borcan cu untură, sticle cu ulei și oțet, , sarea , cafeaua, mălaiul, pâinea, în plus bere, vin, rachiu (pileală în genere), bașca tutun, bifate și ele, acte și lovele îndesate în portofel că ai nevoie, iar mai apoi, în crucea nopții îmbarcarea în Dacie, să prindem primul bac la Galați.

Urmează al doi-lea bac la Nufăru, drum de macadam la Partizani și drum desfundat cu hârtoape și ogașe până-n Litcov. La umbra sălciilor cu ramuri aplecate ca mătăniile babelor bigote, prin iarba și urzicile luxuriante, imagine de junglă din țări găsite pe la jumătatea planiglobului, debarcăm din mașini, facem tabără, încropim vatră de foc, și în ceaunul bun la toate, negru-pântecos ca producătorul lui handmade în furnalele din Toflea (mari și pricepuți metalurgiști) facem mămăligă de nadă după o rețetă transmisă ca balada Miorița. Adică oral! La scurtă vreme, încă nu era răcită mămăliga, ”startgames”. Unii prind mai mult, alții mai puțin, după priceperea fiecăruia, dar toți, fără excepție sudează Cărpăcioare nexam filter și aruncă cascadă pe hăul gâtlejurilor conținutul sticlelor cu felurite lichide, toate cu grade dall, răzbunând arșița neostoită a setei și abstinenței impuse de neveste, șefi și percepte sociale.

În partea dinspre amonte pescuiesc eu (fără tragere la sorți că așa mă scrific pentru binele prietenilor), în stânga se așează Profesoru, căruia îi mai spunem cu drag Poetu (a fost și el publicat prin niște reviste de care nimeni nu mai știe), mai la vale Pictoru, bărbătuș la vreo 0,12 tone care crede că talentul este direct proporțional cu pilozitatea feței (eclipsa bărbi celebre din istoria antică și medievală), Ingineru, o sferă de osânză de cam un metru în diametru, Actoru, prăjină de doi metri și Finu, sudor talentat dar care nu a meșterit nimic fără să fie în starea de matrafux.

Toți aceștia, ratați în meseriile lor și în societatea din acele vremuri, cu alte cuvinte prieteni ai mei (cu cine te asemeni te aduni), în vreme ce mărețul Soare coboara spre Tulcea, nu mai știu cine a întrebat ce mâncăm? Poate clipocitul apei a pus întrebarea. Nimeni nu a asumat asta. S-au uitat către mine cu niște mutre lungi și priviri hămesite, încețoșate de uitatul îndelung la undițe cumulat cu nesomnul lungului drum.. Bun așa. Trec pe la fiecare să inspectez tăbâltocul și aleg peștii de trebuință. Cărășei palmagii, babuște, bătci și plăticuțe, roșioare și obleți altoiți, albitura ce mai încolo și-ncoace, vreo câțiva bibănași și ce am mai găsit, în total cam patru kile vărsate în ceaunul mai sus menționat, cel încăpător și bun la toate, pescuți curățați rudimentar dor de mațe.

Au fost chinuiți și au suferit ca în cazanul central cu smoală a ăluia din lumea de la subsol (unde voi ajunge și eu ca un păcătos ce sunt), până au ajuns de nerecunoscut în zeama scăzută cu mai bine de o palmă. Cu ajutorul Pictorului (care ținea mai bine la băutură și deci era apt) am strecurat conținutul ceaunului printr-un tifon, tifon ce ținea și loc de plasă antițânțari, iar rămășițele de prin tifon au fost bine stoarse, așa că că din patru kile a mai rămas un pumnac de oscioare și solzișori minusculi, de căutat cu lupa.

În zeama bolborosind a pântecosului ceaun am potrivit de sare, două cepe și un morcov, au sfâșit tot acolo după operațiunea curățat și tocat. Au venit la rând un păstârnac minuscul și un pătrunjel să sufere la fel. Vreo doi ardei grași de culoare incertă, ceva între galben și roșcat, cumpărați mai de dimineață din grădina unui hahol spân, ardei ce scârție între dinți și sub cuțit, suculent și dulce- acid în același timp (în nicio altă grădină din Europa nu am mai găsit așa bunătate) au întregit fiertura peste care am zvârlit o roșie enormă, zemoasă și belită de pieliță, apoi rupută în bucășțele cu degetele.

Apropos de roșii, am umblat destul de mult, am mâncat în perioada lor de maturare prin multe țări, am mânacat chiar din Magreb și mi se pare că nicăieri nu cresc mai gustoase ca în grădinile lipovenilor și haholilor. Voi cei mai umblații ca mine știți cumva altfel? Dacă da, dați-mi de știre să mă duc imediat acolo.

Au fiert ăstea atât cât asistența bătută-n cap de soare și năucită de băutură fără oprelișile și martorii de acasă, a început să caute motive de harță și cafteală. Pentru calmarea spiritelor am decis câ e timpul să scoată câte ceva și din peștii mai mari ascunși prin juvelnice.

-Profesore adă știuca. Tu, băi Pictore, crapu, Inginere am văzut la tine o văduviță cât mâna și o moacă de zeroșapte metri. Actorule pe unde ai pus șalăul și măi Finule, adă rogu-te cărăsoii aia cocoșați, doi ajung cu prisosință.

Au fost bine îgrijiți și tăiați în bucăți generoase peștii care au nimerit, cum altfel, în ceaun pret de vreo două-trei minute până s-au lăbărțat în fomă de potcoavă. Răstimp o creangă de cimbru a petrecut cu ei acolo, fiind scoasă odată cu luarea ceaunului de pe chirostii și înlocuită cu ardeiași portocaliu de iuți și o legătură de leuștean tocat mărunt parcă cu laserul. Aproape o litră de oțet subțirel, din mere, picurat cu încetul și pe gustatelea a desăvârșit lucrarea. Am început să mâncăm din sublimul si lungul  bors pescaresc, rupți de foame ca niște lupi hămesiți, cu bucățoaie de pâine neagră, iar pentru lubrifierea gâtlejurilor spre mai buna alunecare a dumicaților am folosit vodka din trei sticluțe pupate pe rând, poștite ca militarii în termen ce au sărit gardul cazărmii. Cu toții eram adepții unui cult religios ce se numește ”Martorii lui Vyborova” iar mai bun la asemenea fiertură decât vodka de calitate, filtrată prin pămant argilo-lutos nu cred să fie. Am mai încercat cu alte apușoare din fructe chinuite cinstit, în cazan de aramă, dar nu. Nu merge defel. Vodka și doar ea!

bors de peste

După vreo jumătate de oră de înfulecat-sorbit zgomotos cu toții am uitat la ce pas de război județean am fost. Mulțumiți, fericiți chiar, fiecare am început să ne arătăm talentele. Profesorul declama versuri porcoase din producția literară proprie, Pictorul desena sirene voluptoase, renascentist rubensiene și păr pubian cu un cărbune pe o scândură, Actorul zdrăngănea la o chitară dezacordată, voia și el să acompanieze ceea ce cântau într-o afonie perfectă Finu și Ingineru, cântece cu măscări, fără perdea, lucru ce nu ar fi făcut acasă nici în ruptul capului. Aici cine să audă?

Apoi, încet, pe nesimție fiecare s-a târât spre cortul ori boschetul său, adormind îmbrăcat cu pantalonii încrețiți-scorțoziți de smacul peștilor, întis pe nădragi cu mâna și apoi uscat. Un vânticel a început ușor să sufle dinspre Niculițel, acolo unde dispăruse mai demult soarele, aducând cu el parfum de podgorie ce începe să răsufle a pârgă cu chihlimbar. O pasăre de noapte a trecut cu fâlfâit discret și aproape neauzit pe sub lună ducând în gheare un guzgan vânat pentru puiul ce învăța să zboare, și când un norișor a început să ascundă astrul de noapte, în ultima rază argintie am văzut o lacrimă ce se strecura din colțul ochiului de țintă a lui Finu. Atunci am înțeles că visa frumos și împăcat. În timp că duhurile fumegânde ale apelor se ridicau în văzduhuri el visa pești…

In cele din urma, nu-mi ramane decat sa-i multumesc prietenului povestitor Dan Ionel si sa-i cer cu nerabdare sa mai potriveasca cuvintele si in alte povestiri pescaresti…

2 Comments

Post Comment

*